Există locuri care deschid un asemenea spațiu în interiorul individului, încât ar fi realmente imposibil, ca pe durata unei vieți, acesta să poată fi umplut cu exactitate în totalitate. Tot acest spațiu este, în egală măsură, un infinit de amintiri care se re-creează permanent prin re-trăirea lor constantă la nivel de gând, sau de cuvânt și un alt infinit al posibilităților, al aspirațiilor, care este un motor esențial în atingerea acelui grad de entuziasm capabil să însuflețească orice explorator. În general, apare un contur, o idee despre un anume lucru, apoi escaladează spre o dorință vagă, nu foarte pronunțată, apoi vine acea pornire înspre zona respectivă, culminând cu atingerea respectivului scop. Există această legătură deosebită între prezență și absență. Este incredibil cum unele lucruri sunt mult mai prezente, prin absența lor, decât ceea ce este palpabil în jurul nostru.

Unele locuri văzute rămân atât de prezente în amintiri. Apar la fiecare colț de gând, în fiecare oftat îndelungat, în orice părticică de stradă, într-un vârf de copac. Imaginile de acolo se derulează în fața ochilor pe un ecran vizibil doar celui însetat de dor, dublând senzațiile cotidianului. Nostalgicul ecou se resimte prin toate celulele. Inima își dorește să fie din nou acolo, pe acel pământ aflat sub același cer.

Un orășel mic, pe coasta vestică, adăpostește o biserică monument. Aripile ei apar ca o protecție în fața vremii uneori prea aprige pentru fragilitatea spiritului. Orga răsună și încălzește sufletul cu un glas dulce și duios. Vântul șuieră povești de neînțeles. Frigul a pătruns în oase, în sânge. Însă, nimic nu egalează emoția momentului prezent. Bucuria de a fi părtaș la înfăptuirea firescului de peste hotare.

Străzi în curcubeu, pante ușor abrupte, leagă pământul de ocean. Vârfuri înzăpezite se disting în zare. Vântul este de neîmblânzit în acele unghere ale globului. Te ia pe sus. Te mângâie cu asprime. Tu reziști. Ești un supraviețuitor. Dacă-l privești din fața te străpunge, însă dacă îi întorci spatele, te ajută, te conduce. Fără împotriviri, natura te cuprinde.  

Pe coasta sudică, drumuri lungi și clare se înlănțuie peste peisaje atipice. Două benzi. Un spațiu întins. Câteva mașini, cu inimi bucuroase să trăiască. Să vadă. Să simtă tot ce natura creează.

Cascade maiestuoase se înalță miraculos în acest peisaj de semi-câmpie. Dimineața, pământul înghețat, roua înghețată, un alunecuș în devenire. Iar ea, apa, cade cu atâta statornicie și măiestrie. Ea a rezistat înghețului. E ca un suflu fierbinte, ca o flacără interioară creată de magiile iubiri care nu se stinge nici în cele mai vitrege împrejurări. Cade de sus în jos. Din cer spre pământ, din interior spre exterior. În fiecare secundă, alte șiroaie își fac apariția. Cele vechi și-au îndeplinit menirea și se pierd în râu, liniștite. Totul este ca un ciclu al devenirii, ca un traseu existențial. Totul se re-compune, se re-creează cu forțe noi. Aceleași procese, aceleași fenomene, alt timp, alte personaje. Contrast. Înălțimea cascadei construiește dramatismul căderii. Firicele de aburi reci ating obrazul. Ochii se închid pentru un moment. Visare.

Acolo, în vârtejul șipotului, apare o minunăție de curcubeu. Un semicerc al splendorii. Un iremediabil leac pentru iubitorii de incredibil. Era așa de frumos, încât, părea că Iris a cules toate minunățiile cerului și le-a pogorât pe pământ, direct în inimi calde și înflăcărate. Curcubeul s-a dublat. Fericirea s-a înmiit. Îl puteai vedea de departe, de aproape, dintr-o parte, de sus. Era acolo. Era spectacol. Cu cât te apropiai mai mult, cu atât, picăturile se întețeau. Se adunau, se întreceau, dornice să îmbrățișeze un alt adorator în dansul lor divin. Nicio pelerină nu putea să te protejeze de vârtejul apei care, în căderea ei, exploda în fărâme de special.

Unele cascade cad așa de blând încât îți permit să le privești din interior. Să le vezi sufletul. Pare că faci parte din munte, iar apa se prelinge peste tine lăsându-te revigorat și împlinit. Acea cărare spre adâncurile naturii este necesitate, miez, este substratul profunzimilor sufletești. Acolo, în acel nimb de liniște, părtaș fiind la cursul firesc al naturii, te încarci cu esența tuturor lucrurilor. Terapie.

Altele sunt privite de sus, din afară, ca un simplu spectator. Stropii înăbușiți creează senzația de fum. Fum în absența focului. Prezența lucrurilor prin absență lor. Nu este incredibil? Natura este o întindere nesfârșită a contrastelor. Nimic nu lipsește. Nimic nu este în plus. Totul este armonie. Firesc.

În acele ținuturi, apa țâșnește și de jos în sus, din inima pământului spre cer. Geyser. Un izvor termal cu o căldură amețitoare. O întreagă arie unde totul bolborosește. Mai tare, mai încet. Murmur.

Drumurile ne-au condus spre o plajă întinsă cu un nisip negru ca abanosul. Pășeai pe întuneric. Valurile veneau cu putere dinspre adâncurile oceanului și se spărgeau în spume albicioase la mal. Un contrast non-cromatic ireal. Stâncile de pe plajă se fragmentau liniar și armonios. În unele zile, apa invadează așa mult plaja, încât se lovește de ele. Apa a format acele crestături incredibile. Artă.

Pe această insulă, se află poteci de lemn care traversează câmpuri veștejite, mici ape curgătoare, căsuțe construite simplu și cuprinzător. Tunelul creat de intersecția dintre cele două plăci tectonice adăpostește în depărtare un lanț muntos, cu creste înzăpezite. Zidurile crestate duc mai departe istoria vremurilor trecute și prezente. Ploaia clarifică peisajul și totodată intensifică trăirile. Totul pare mai clar, mai vizibil. Sufletul naturii este viu. Divin.

Peste tot, este o imensă platformă chihlimbarie de la poalele căreia se înalță munți de o frumusețe amețitoare peste care curg firicele de apă, de o limpezime inedită. Drumurile sunt incredibile. Plate și continue, unesc prezentul de un viitor aventuros, aspirațiile de momentul glorios al clipei întâmplate. Acolo, casele sunt singuratice, o singură răsuflare pe întinderi kilometrice. Acolo acoperișurile pot fi cele bine-cunoscute, sau pot fi create din lavă topită, creând așezări desprinse din alte lumi. Munții pot fi culminați de creste ascuțite, sau pot fi răsuciți spre vârf, ca un fular în jurul gâtului. Unic.

Uneori, cuvintele nu pot descrie atât de bine cât de multe se petrec în inimă. Acolo, se află un întreg spațiu al văzutelor și nevăzutelor, un epicentru al tuturor emoțiilor. Acolo se află o cămăruță pentru toți și toate. Unele mai mititele, unele neîncăpătoare, unele apropiate de suprafață, altele în adâncimi nebănuite. Diferența dintre ele este dată de căldura lor. Unele mocnesc, mocnesc până explodează, iar atunci individul este împins spre fapte necumpătate. Altele, stau să se stingă. Altele, însă, guvernează tăcut printr-un foc binefăcător, care prin blândețea lui are capacitatea uluitoare de a încălzi tot infinitul interior.