Acolo, undeva, zilele încep devreme, mult înainte de răsăritul soarelui. Acolo, undeva, individul este profund atras de firava trecere de la întuneric la lumină, de la reverie la realitate. În acele momente de trezire, el devine conștient de împrejurimi, de senzații, de sine și caută un reper senzorial, capabil să dea tonul întregii zile. Reperul ar putea fi reprezentat de nuanțele de albastru ale cerului care se schimbă simțitor de la o secundă la alta, de lumina difuză care migrează ușor, ușor spre claritate, de limpezimea propriilor gânduri.

În acea dimineață, însă, spiritul a fost cu totul învăluit în magia acelui răsărit. Felul în care norii se intercalau printre razele de soare, preluând o parte din culori, oamenii care priveau realmente fascinați explozia firească a naturii, munții care deveniseră un fundal vag. Totul era parcă desprins din basme.

Cât de mic este omul în fața imensității naturii. Cât de armonios se trezesc la viață toate emoțiile, toată pofta de a trăi, de a fi martorul senzaționalului. Sunt aceste clipe minunate pe care le trăiești și știi că vor rămâne acolo cu tine pentru tot restul vieții, călăuzindu-te să vezi frumosul, să apreciezi firescul, să îmbrățișezi fenomenele din jurul tău.

Acolo, undeva, după asemenea răsărituri urmează parcurgerea unui drum printre creste, un pico to pico. Un drum la înălțimea așteptărilor și depărtărilor. Un drum care pornește dintr-un vârf și se îndreaptă tot spre un vârf. Din vârful aspirațiilor spre vârful împlinirilor.

Acolo, vremea e schimbătoare. Nu se păstrează seninul. Nu se păstrează nici înnoratul. Vremea are personalitatea ei, stările ei, iar, prin ele, dezvăluie, sau ascunde. Esența nu stă tot timpul în lumină. Sau în întuneric. Ea este și în treceri, în schimbări, printre rânduri, printre gânduri.

Albastru senin, natură verde și vie. Scări spre rai. Balustrade separatoare. Văi adânci, fără fund. Un șir de oameni. Un singur drum. O multitudine de senzații.

Traseul este lent, șerpuitor, urcă, apoi coboară. Se trezesc la realitate multe gânduri, limitări. De la entuziasm paranormal treci foarte rapid la descurajare și sentiment de neputință. De la alinări interioare la impulsuri de abandon. Antitezele se luptă constant, sub imperiul minții. Cine va câștiga? La urma urmei, fiecare emoție puternică nu poate domina mult. Se naște, se aprinde, arde, mocnește și, apoi, inevitabil, se stinge. 

Drumul a devenit un soi de călătorie interioară, unde forțe nevăzute se luptă pentru întâietate. Fiecare drumeț experimentează acest mic război interior.

Cu toate astea, nimeni nu renunță. Nimeni nu se întoarce. Există, poate, o forță și mai puternică în interiorul nostru, care funcționează ca un motor. Indiferent de greutatea drumului, mergi înainte. Poate acea forță este speranța. Poate acea forța este o preventivă stare de regret pe care o vei avea daca renunți și cumva o conștientizezi de pe acum.

Norii se plimbă cu o viteză uluitoare aici sus. În câteva secunde, se dezvăluie noi alternative de peisaj. Noi creste ies în lumină. Albastrul cerului este intermitent. La un moment dat, norul trece prin tine, te acaparează. Este o senzație de nedescris. Una cu norul. Dar, nu durează mult. Câteva secunde și revii la condiția de muritor.

Drumul continuă pe lângă munte, pe creste, coboară, urcă, apoi intră în tunel, cotește, merge pe sub balustrade de piatră, ocolește. Munții comunică unii cu alții prin energia călătorilor, prin bucuria lor, care traversează instant văile. Ei inspiră putere, independență, statornicie și oferă din forța lor un gram fiecărui om, ceea ce înseamnă tone în măsuri umane. Interconectarea acestor vârfuri este o unire a dorințelor, a idealurilor, indiferent cât de mărețe ar fi ele. Este o excludere a limitărilor de orice tip. Poți ajunge pe atât de multe vârfuri pe care îți dorești să ajungi.

În a doua parte a traseului, ceața a pus stăpânire peste toate împrejurimile. O ploaie măruntă cădea discret. Pe jos devenise alunecos. Sus, ceață. Jos, ceață. Doar un metru de traseu în față. Eram în vidul gândurilor mele, deasupra văilor. În lipsa vizibilității, în jurul meu putea fi orice, oricine. Acest mister a creat o magie uimitoare în acele momente. Faptul că nu se vedea nimic în jur, dar tu știai că ești la peste 1800 metri înălțime, îți oferea o senzație de supremație, o senzație de plutire peste toate lucrurile materiale și spirituale. Puteai să te detașezi de toate sentimentele negative și să zbori peste culmile orgoliilor și decepțiilor.

În acele momente revelatoare, călătoria își atinsese scopurile. Eram mai aproape de mine însumi. Mai în armonie cu toate părțile integrante ale eu-lui meu. Chiar dacă nu am ajuns să mă bucur de priveliștea de pe cel de-al doilea vârf, din pricina norilor mult prea joși, câștigul a fost pe măsura așteptărilor. Drumul până acolo m-a îmbogățit cu perspective minunate, cu emoții diverse.

De multe ori, nu destinația finală este adevăratul beneficiu pe care îl obținem, atunci când ne setam un obiectiv, ci, drumul până acolo, calea pe care mergem. Cum alegem să ne raportăm la ce ni se întâmplă și ce preluăm din toate aceste experiențe. Frumusețea este peste tot în jur: în pomi, în cer, în nori,  în zâmbete, în vântul cald de primăvară, în întreguri, în jumătăți, în inimile fiecărui om de pe această planetă. Ea este acolo, trebuie doar să deschidem ochii și să o vedem.