Am parcat mașina pe marginea șoselei, fix la începutul traseului. Pe ultima porțiune de drum până acolo, devenise extrem de înnorată situația, era greu să distingi în jur fără o atenție sporită. Semnul de traseu era deteriorat, o bucată de lemn, destul de învechită, pe care abia se citea scrisul. Ușor, ușor se contura cărarea pe care urma să mergem. Nu se vedea nimic în perspectivă. Doar un drum încețoșat, neclar, desprins parcă dintr-un scenariu post-apocaliptic. O masă și două bănci de lemn, putrezite de atâta umezeală, sălășluiau într-o parte.

Am făcut câțiva pași, cu o ușoară teamă și cu un timid entuziasm în fața momentelor pe care urma să le trăim. Ceața era densă, îmbrățișa împrejurimile, le înghițea. Pe măsură ce înaintam, forme de natură ieșeau parcă din neant, din vid, încercând să-și recâștige autoritatea.

Cromatica locului era de-a dreptul sinistră. Verdele copacilor devenise difuz. Se încărcase involuntar cu pâclă și crease iluzia unui negru rarefiat. În zare, siluete de copaci se conturau vag. Totul părea un imens platou, fără margini, fără început și fără sfârșit. Pajiștea, când verde crud, când galben-maroniu ars de soare, îmbrăcată de mici dâmburi pe ici pe colo, se pierdea în câțiva metri. Crea într-un fel iluzia unei prăpăstii, deși totul acolo era aproape plat. Era un contrast puternic între aparența unei forme și concreta ei înfățișare. Datorită ploii mărunte, când te apropiai de copaci, puteai mirosi acel verde proaspăt, acea umezeală plăcută. Era revigorant. Când te depărtai, însă, totul se înstrăina. Totul devenea o umbră, un paznic în profunzimile necunoscutului. Creștea ușor, ușor o stare de neliniște, de frică. Simțeai că ești supravegheat de corpuri din alte lumi, de metamorfozări înfricoșătoare. Deveneai paranoic, simțeai că se mișcă odată cu tine, că sunt fix în spatele tău, că sunt umbra ta. Te uitai peste umăr, constant, de parcă erai protagonistul unui film horror.

Copacii aveau o mulțime de ramificații atipice. Crengi contorsionate, trunchiuri deșirate, coroane căzute. În nefirescul lor, niciunul nu semăna cu celălalt. Unii aveau grozav de multe crengi, dese și întortocheate, unii doar una, dar îndoită de la mijloc, aproape atingând pământul. Alții scăpaseră de crengi și se înălțau ca un stâlp al supraviețuitorilor spre cer, alții se apropiau din ce în ce mai mult de pământ, cu resemnare și tristețe. Cadrul părea creat din rămășițele unei bătălii, unde fiecare pierduse câte ceva. Senzația de frică se diminuase. Mi-a amintit de noi, oamenii. De toate înfățișările noastre, de toată unicitatea noastră. De toate bătăliile noastre, de toate rănile, de tot ce pierdem de-a lungul timpului. De cât de puternici suntem pentru că mergem înainte și încercăm să fim mai buni.

Am continuat traseul, printre copaci, cu noi perspective spre orizont. Necunoscutul din zare parcă nu mai era înfricoșător, ci încântător. Voiam să descopăr cât mai mult din această dimensiune aparte a fantasticului. Simțeam că apar noi și noi viziuni, noi perspective și aveam să preiau toată energia creatoare pe care o simțeam în aer. Ceața era peste tot în jur, iar de data asta, totul s-a încărcat cu un mister tentant. Nu mai voiam să-l deslușesc cu exactitate. Încercam să îmbrățișez imaginea confuză, vagă, acest context al posibilităților. Undeva, în acest spațiu, se reuneau elemente reale cu elemente fantasmagorice create de imaginația mea. Era o senzație de semi-trezire, când nimic nu e foarte deslușit, când miticul își face loc. Semăna destul de mult cu atmosfera din visele când simți că ai control absolut, când nu mai ești restricționat de legi fizice sau sociale. Din acel punct, plimbarea a fost o adevărată convergență spre epicentrul ineditului, al spontanului, al lui a fi. În acele momente, dispăruseră toate așteptările, dorințele, intențiile. Totul era focusat pe bucuria momentului. Acele amintiri s-au păstrat atât de frumos în memorie, încât au înfrumusețat tot raftul pe care se așezaseră.

Într-un mod extrem de ciudat, am ajuns din nou la mașină. Nici nu am realizat când am cotit. Impresia fusese că mersesem tot timpul înainte, printre copaci. Probabil, fusesem atât de absorbită de ultimele revelații, încât nu a mai contat direcția. Acest fapt, a sporit misterul. Nu am încercat să-l explic. Unele lucruri nu se cer a fi explicate, iar aceasta este una dintre cele mai interesante găselnițe din univers.