Dor. Dor de drumuri, de cer senin, de soare blând, de liniște profundă, de mers mult, de urcat, de coborât, de admirat, de respirat. Dor de panorame, de supremație, de zări, de mări, de țări. Uneori, dor de locuri văzute, alteori, dor de locuri nevăzute, de imagini neimprimate, de cuvinte nerostite, de priviri neoferite. Un cumul semi-verosimil de senzații încălzește cotidianul. Revederea virtuală se impune. Se activează emoțiile trăite, începe fenomenul de de-prăfuire a amintirilor. Nimic nu se pierde, totul se preschimbă. Stările plutesc de la un capăt la altul pe curcubeul senzaționalului. Timpul, acest ingredient minune, fabrică emoții noi. Conștiința re-creează acele locuri la fiecare nouă vizionare a lor, pe tărâmul virtualului, cu mici variațiuni, în funcție de starea de moment.

Îmi aduc aminte cum am debarcat. Era o insulă mică, ușor de parcurs la pas. O ploaie zdravănă tocmai își încheia spectacolul. Norii gri se deplasau cu repeziciune în zare, lăsând loc unui albastru clar și cuprinzător. Era răcoare, o răcoare plăcută, revigorantă. Aerul ușor rece ne trezea toate simțurile. Căsuțele localnicilor se vedeau în zare pictate în culori deschise, pale. Fel de fel de străduțe se ramificau în fața noastră. Unele erau atât de strâmte încât cu greu ne făceam loc să trecem prin ele. Altele se confundau cu zidurile caselor localnicilor. Fiecare drum ducea acolo undeva. Acolo, unde marea întâlnește uscatul, acolo unde piețele mișună de turiști neobosiți, sau unde naturalul a creat artisticul.

Era o atmosferă minunată. În doi. Totul e mai frumos în doi. Discuțiile în astfel de contexte depășesc limitele obișnuitului. Apare un gând care este verbalizat, contrazis sau aprobat, dezbătut până în pânzele albe. Sau până ajungeam la o minunăție de priveliște care ne lăsa muți de uimire.

Primul obiectiv a fost centrul istoric al insulei. O piață la o înălțime considerabilă față de debarcader. De aici se putea vedea jumătate de insulă. Cealaltă jumătate era despărțită de un munte, care trebuia traversat pentru a accesa priveliștile de acolo. Marea albastră, cerul albastru presărat cu câțiva nori albi, casele albe, verdele crud dintre ele completau orizontul. E un sentiment absolut divin să fii la înălțime.

Am mers mai departe printre case, pe străduțe, atât de uimiți de misterul locului. După fiecare colț putea apărea o super priveliște. Era fascinant că nu puteai ghici cu exactitate ce anume urma să-ți bucure ochii. Am ajuns la grădinile suspendate pe colț de stâncă. Divin. Marea se lovea blând de roci, la mal, umbra stâncilor se așeza pe mare, o comunicare perfect firească între apă și pământ, iar noi eram martori la tot acest dans superb. Am rămas și ne-am minunat minute întregi, rezemați de balustradă. Ochii se încărcau cu toată iubirea dimprejur. Albastrul mării era atât de liniștitor. Terapie pură. Tone de aer însuflețitor umpleau spiritul călător. Acolo, înconjurați de ape, pe un petic de pământ, în companie, se unesc toate elementele sinelui cu elementele naturii și creează un cadru imens de manifestare.

Eram așa bucuroși de tot acest traseu care ne surprindea infinit prin minunățiile lui. Străduțele semănau izbitor unele cu altele. Uneori, aveam impresia că ne-am rătăcit. Urcam, coboram, eram una cu drumul, care în cele din urmă avea să ne conducă spre final. Pe alocuri, eram atât de aproape de ferestrele oamenilor încât surprindeam fragmente din cotidianul lor. Parcă eram pe holuri. Pe holurile unei locuințe imense, care se interconecta labirintic. Un hol cu pereți și podea, însă cu un tavan atipic, un tavan schimbător, sintetizând tot arsenalul emoțiilor, de la calmul seninului, până la mâhnirea mohorâtului. Pătrunsesem în intimitatea locală. Acolo, cărările nu ocoleau pe nimeni. Intrau în inimile căminelor și interconectau interiorul cu exteriorul, creând numeroase legături.

Am ajuns la podul natural. Podul lui Dumnezeu. Un semicerc de rocă, aparent suspendat. O găselniță creată de însăși mama natură. Eroziunea stâncilor din ultimele milioane de ani a condus la formarea acestui peisaj atipic. Iar, noi, în acest moment, unic pe axa timpului, ne minunam de această construcție uriașă, ca niște simpli privitori, real conștienți de micimea noastră, ca oameni. Prin acest semicerc, se zărea marea, albastră și învolburată, purtătoare a frumosului în toate formele lui. Eram pe coastă, cumva la granița dintre apă și pământ, undeva la înălțime, atât fizic cât și ca spirit. În același timp, însă, eram conținuți de aer și încălziți de focul explorator și curios din interiorul nostru. Armonie pură.

Am continuat expediția până la muntele care despărțea insula în două jumătăți. Drumul până sus era compus din scări, un munte de scări. Lumina după-amiezii ne-a energizat considerabil. Am urcat și am tot urcat, pas cu pas, treaptă cu treaptă, răsuflare cu răsuflare, până am ajuns în vârf. Bucuria reușitei a fost completată de acel peisaj îndestulător. Puteam vizualiza unele locuri prin care trecusem în acea zi, arătându-le cu degetul în zare. Era ca o hartă reală, un fel de reprezentare din satelitul viziunii noastre. Vântul bătea firav, soarele încălzea blând, lumina era în continua transformare. Plenitudine.

Realitatea de zi cu zi se cere, uneori, reconfigurată prin retrăirea unor momente de bucurie pură, de conexiune deplină, de intimă conectare cu sinele flămând. Suntem suma tuturor experiențelor noastre. În momentele mai puțin însuflețitoare, putem apela la arsenalul purificator din interiorul nostru, pentru o doză de inspirație.